7.07.2016 - ziua în care am depășit pragul adolescenței și am devenit adult. Nu, n-am făcut 18 ani, ci 21, însă până acum am preferat să mă consider un mic adulțel. Acum, cică sunt adult din toate perspectivele. Ha,ha, vezi să nu. Încă sunt la fel de amețită uneori și cu capul în nori și nu mă grăbesc prea tare să-mi revin. Îmi place să mă copilăresc din când în când și sunt convinsă că și la 45 de ani voi alerga ca un copil atunci când voi vedea un leagăn. :)
Cu toate că am avut multe alte aniversări pline de suprize și momente speciale, această aniversare le-a întrecut pe toate! Nu cred că voi uita vreodată această zi. N-am primit cadouri multe sau vreo petrecere cu sute de invitați... Au fost cca. 15 oameni, însă au fost cei ce trebuiau să fie acolo și când spun asta mă refer la familie și la prietenii apropiați.
Acum o săptămână m-a încercat un dor teribil de casă, iar acest dor m-a determinat să mă urc în primul avion către România. Am așteptat cu nerăbdare să treacă săptămâna și orele de serviciu ca să se facă Vineri și să mă văd în avion. Cu o zi înainte de a pleca, Andrei mi-a pregătit o surpriză și m-a dus la cel mai frumos restaurant din Londra, unde am mâncat și am băut o sticlă de vin în timp ce priveam minunatul oraș, de sus, de la înălțime. A fost de-a dreptul superb!
A doua zi m-am trezit dornică să-mi fac bagajul și peste câteva ore (mai exact, la 3 dimineața) am ajuns în locul unde mă simțeam cea mai fericită, liniștită și împlinită: acasă. A fost cel mai frumos weekend pe care l-am petrecut în ultimele luni și mi-a fost îngrozitor de greu să plec. Evident că mi-am pierdut cartela de România și n-am fost deloc conectată la internet sau orice alt mediu de comunicare, însă cred că a fost mai bine așa. Am reușit să mă conectez mai mult cu oamenii care mă înconjurau, decât cu necunoscuții de pe Facebook.
A fost un weekend liniștit, dar agitat în același timp. Simplu, dar complex. Puternic emoțional, dar plăcut sufletului. Un weekend în care m-am simțit iubită și am iubit înapoi. Un weekend în care am râs alături de familia mea și am depănat amintiri alături de prietenii mei. Un weekend cu o vreme impecabilă, caldă și primitoare. Un weekend ce m-a determinat să realizez cât de norocoasă pot să fiu să am astfel de oameni în viața mea!
Plecarea a fost cea mai grea pentru că m-au condus toți la aeroport și mi-am luat rămas-bun de la toți, pe rând... Am simțit fiecare particulă din mine cum zbiera: vreau să rămân aici! Am simțit fiecare vibrație din aer, fiecare îmbrățișare caldă, fiecare cuvânt motivațional ce-mi făcea pielea de găină și da, recunosc, m-au înăbușit lacrimile. M-am simțit ca-n ziua în care am plecat pentru prima dată către Anglia, doar că nu mai eram speriată, ci doar tristă.
Tristă că îmi doream să mai stau cu ei, să mai râdem, să mai povestim.
Tristă pentru că îmi doream ca acest weekend să fi durat mai mult.
Tristă pentru că deja mi se făcuse dor...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu