M-am trezit brusc din somn, cu ambulanta la poarta. M-am speriat. Nu intelegeam, nu stiam ce se intampla!
Fratele meu a intrat la mine in camera spunandu-mi sa ma trezesc, sa il ajut ca i s-a facut mamei rau..
Pe moment nu am realizat, eram prea somnoroasa ca sa imi dau seama ca persoana la care tin cel mai mult...are nevoie de mine.
M-am ridicat din pat si am mers incet pana jos.
Pe parcursul acestui mic 'traseu' , am inceput sa percep informatiile ce veneau si am inteles ceva de un lesin. Ma asteptam sa o vad pe un scaun, cu o mana in ghips (eventual) de la cazatura pe care a luat-o ca fraiera si sa imi zica:
- Uite ce am facut ! urmat de un ras ironic si sanatos.
In schimb, o vad de la distanta intinsa pe canapea, palida la fata, cu niste tuburi bagate in vene, avand o compresa pe frunte, tremurand usor, vorbind lent si foarte incet, aproape fara glas, cu doctori, asistenti si prieteni in jurul ei...panicati !
Nu vreau si nu pot sa exprim sentimentul ce m-a cuprins in acel moment !
Brusc am inteles ce se petrece, sau nu..n-am inteles, dar am vazut si mi-a fost de ajuns!
Nu am putut sta acolo,privind-o in acea stare stiind ca nu pot face nimic s-o ajut, asa ca am fugit.
Am tulit-o repede intr-o baie, sa-mi sterg lacrimile si sa ma calmez caci respiratia mea devea din ce in ce mai greoaie si ultimul lucru de care era nevoie atunci, era un lesin din partea mea :)
Am intrat la ea in camera, incercand sa ii fac un mic bagajel pentru spital.
Nu ma puteam concentra, nu stiam ce sa ii pun in sacosa, nu puteam accepta faptul ca s-a intamplat asa ceva!
Mintea-mi era in alta parte si ma gandeam la tot felul de prostii precum...moartea ei.
In acel moment am fost invaluita de un fior ingrozitor. Imi imaginam viata fara ea.
Intrasem deja in transa, privind in gol, cu ochii inlacrimati, pana cand am spus NU! ASA CEVA NU SE V-A INTAMPLA! E IMPOSIBIL !
Si am revenit la ea in camera, in fata dulapului ei, cu ceva haine in mana...
Am incercat sa ma grabesc si i-am pus ce am crezut eu ca ii va trebui si am ramas acolo, in camera. Nu am vrut s-o vad, sa merg cu ea, sa vad doctorii, ambulanta sau orice altceva ce mi-ar putea reaminti ce traiesc!
Auzind portile, mi-am dat seama ca a plecat si am reusit sa ies afara.
Nu mi-am putut lua mintea de la ce vazusem, de la ce se intamplase...si simteam oarecum o vina. Imi reprosam incontinuu ca daca eu nu dormeam, probabil nu s-ar fi intamplat asta. Probabil as fi reusit sa o ajut, sa-i fiu alaturi, sa nu se ajunga unde s-a ajuns...
Aflasem intre timp ca a avut un soc anafilactic. Mancase niste migdale (ce probabil erau stropite cu ceva) si a facut o alergie..urata!
Nestiind in ce stadiu e, am tras aer adanc in piept si m-am dus dupa ea, la spital.
Acolo am petrecut cca. 3 ore printre bolnavi, raniti, doctori si un posibil decedat...
Ce pot spune? Mereu mi-am dorit asemenea imprejurari !
Intr-un final am reusit si eu s-o vad, sa stau 2 minute cu ea. Isi revenise, era mult mai bine. Ii revenise culoarea in obraji, glasul...se simtea mai bine! Si eu deasemenea...
A fost o experienta oribila. Nu mai vreau sa trec prin asa ceva niciodata si sa va pazeasca Dumnezeu sa treceti prin asemenea stari...
Oricum, pot spune ca din acea zi am realizat ca oricat de puternic ai fi chiar si un mic chichit te poate dobori foarte usor!
