Azi am 21, mâine 30?

Nu-mi vine să cred cum trec anii. 

Parcă ieri plângeam de zor că urmează să plec în Anglia și-mi era teamă să mă desprind de brațul mamei, iar acum ma aflu pe ultima sută de metri, termin facultatea, îmi caut un job, vin din ce în ce mai rar pe acasă și culmea e că o fac cu zâmbetul pe buze!

În momentul de față sunt în România deoarece am zis ca măcar sărbătorile să le petrec cu ai mei, însă pe 27 Aprilie mă întorc în Anglia, îmi predau disertația, termin cu examenele, îmi iau diploma și...încep viața de adult? Sună îngrozitor gândul că din Septembrie încolo nu voi mai merge la cursuri, nu voi mai avea proiecte, eseuri de scris sau că pur și simplu nu voi mai duce viața de student... Îmi vine să mai fac o facultate doar ca să mai trag putin de anii aceștia. Au fost cei mai frumoși ani și nu regret nicio secundă că am plecat din țară. Da, a fost dificil și pentru mine a însemnat o provocare, însă mă bucur enorm de mult că am dus-o până la capăt pentru că m-a învățat enorm de multe lucruri! Am întâlnit niște oameni minunați, de care m-am apropiat îngrozitor de mult și cu care am trăit diverse experiențe de neuitat! O să-mi fie foarte dor de ei și-mi doresc din tot sufletul să păstrăm legătura deoarece sunt într-adevăr deosebiți! :) 

Într-o altă ordine de idei să înțeleg că e gata? Am terminat? Asta a fost tot? De aici încep grijile și responsabilitățile? Independența aceea după care tânjeam când eram mici, iar acum, sinceră să fiu, mă cam sperie că urmează s-o obțin? N-o mai vreau. Mai vreau să copilăresc, să n-am griji, să n-am stres, iar singura mea preocupare să fie să mă dezvolt eu personal și să mă gândesc pe unde să mai călătoresc.   

La voi cum a fost această trecere? Ce sentiment ați avut când ați terminat facultatea și a trebuit să începeți să fiți adulți? 

O femeie frumoasă este una deșteaptă

Astăzi m-am decis să vorbesc despre femei. 

Îmi place să privesc oamenii – în metrou, pe stradă, în mașini. Îmi place să le analizez comportamentul, să le surprind privirile, gesturile, mimica, să încerc să le înțeleg povestea, starea, momentul. Îmi place să privesc femeile și în special, să înțeleg modul în care sunt privite femeile de către bărbați. Deseori am surprins momente în care femeile au fost admirate printr-un simplu gest foarte fin. De multe ori am văzut bărbații cum întorceau capul după picioarele lungi și fustele scurte ce treceau încet pe lângă ei. Adesea am întors eu capul după anumite femei și nu, nu în acel sens, însă aveau ceva special. Și când spun ceva special, mă refer la eleganță. Emanau feminitate, emancipare, inteligență, clasă. Modul în care pășeau pe stradă, stilul în care-și țineau spatele drept, simplitatea hainelor atent alese, eleganța gesturilor, machiajul aproape inexistent, privirea fixă și tăioasă, acestea erau unele dintre puținele lucruri ce mă determinau să-mi spun în gând: “wow, ce tipă!”

În ultima perioadă n-am putut să nu observ faptul că din ce în ce mai mult femei arată la fel. Evident, nu au aceleași trăsături, însă urmează același “trend” și ușor, ușor, ajung s-arate similar.  Buze umflate, gene false, bluze decoltate, pantaloni cât mai mulați sau scurți, machiaj excesiv, fund bombat, silicoane și unghii cât se poate de lungi. Nu mă înțelegeți greșit, n-am nimic cu faptul că multe femei își dezvoltă musculatura și merg la sală că să se întrețină, însă din punctul meu de vedere, mult prea multe femei se axează doar pe dezvoltarea musculaturii și uită să-și dezvolte ceva mult mai important și longeviv: sinapsele. 

Din ce în ce mai multe femei ajung să recurgă la diverse operații ca să-și modeleze trupul după noile “standarde” și arată precum niște păpuși scoase din cutie. Ok, pot înțelege faptul că ai un “defect” fizic și ți-ai creat complexe din această cauză și drept urmare, vrei să scapi de el. Pe de altă parte, din punctul meu de vedere, trebuie să te iubești așa cum ești, iar viitorul tău soț te va iubi și cel mai important, respecta și admira, pentru ceea ce ești, nu pentru modul în care arăți. Evident, nu spun că nu trebuie să te îngrijești. Du-te la sală, fă sport, mănâncă sănătos, însă nu te focusa doar pe asta. Am avut mult de lucru cu mine ca să-mi accept defectele și să învăț să mă iubesc și recunosc, încă mai am momente în care mă lupt cu mine însămi, dar am înțeles un lucru: niciodată nu voi avea sânii mari, iar buzele mele vor fi mereu mici. N-am ce face sau ba da, am, însă aleg să n-o fac. Nu sunt structurată să port mărimea DD și probabil c-aș arăta hidos. Am oasele mici, în ultima perioadă am slăbit mult și m-am subțiat și cu toate că am 21 de ani, mulți încă-mi cer buletinul atunci când îmi cumpăr un pahar de vin. Drept urmare, sânii mari probabil mi-ar disproporționa corpul și aș arăta ca un copil cu silicoane.

Poate sunt de modă veche, însă eu am fost crescută și educată într-un mediu în care mi s-a repetat un singur lucru: “O femeie frumoasă este una deșteaptă” 

Toată copilăria mea am fost învățată că în viață contează cel mai mult ceea ce acumulezi în materie de cunoștințe, experiențe, trăiri, senzații, stări, nu aspectul fizic. Nu mă înțelegeți greșit, nu mi s-a spus niciodată să mă neglijez, ba chiar am fost împinsă să-mi definesc stilul vestimentar și să-mi formez un anumit stil de viață. Cei ce mă cunoașteți, știți foarte bine că sunt atentă la cum arăt, cum vorbesc, ce haine port, cum mă machiez, etc. Și fac asta din simplul fapt că modul în care te prezinți dezvăluie, într-o oarecare măsură, personalitatea, valorile, stilul. Nu spun că hainele ne definesc, însă sunt un mic artificiu ce ajută la modelarea unei imagini. Da, sunt ușor superficială, însă în limitele bunului simț. 

Toată copilăria mea am fost învățată să apreciez oamenii frumoși, iar pentru mine un om frumos era omul de la care aveam ce să învăț. Un om ce a explorat mai mult decât am făcut-o eu, un om cu un suflet cald, optimist, vesel, ce vede mai departe de zidurile societății, un om care are o bogăție aparte ce nu se poate contura prin cifre, un om altruist, perseverent, ambițios și nu în ultimul rând, cu un simț al umorului bine dezvoltat. 

Recent am descoperit că în cadrul anumitor companii, cu cât crești în poziția pe care o ai, cu atât scade numărul de centimetrii al tocului. Tocurile sunt făcute să-ți lungească picioarele, să te determine să stai mai dreaptă, să-ți ofere sentimentul că te “înalți” în societate. Cu cât sunt mai înalte, cu atât sunt mai greu de purtat, mai dureroase și inconfortabile. Cu toate acestea, toate purtăm tocuri – indiferent de mărimea lor.  Psihologic vorbind, multe studii arată că majoritatea femeilor poartă tocuri dintr-un simplu motiv: le crește  încrederea în sine. Mi s-a părut foarte amuzant să observ  cum multe femei ce se află  abia la începutul carierei, optează pentru  tocuri de cca. 10 cm, iar cele ce au deja un post important în companie, umblă în balerini sau chiar adidași de multe ori. 

În acești 21 de ani am învățat că  da,  contează cum arăți, cum te îmbraci, ce machiaj porți, cum îți stă părul , însă mult  important este ceea ce știi, cât de naturală ești, cum te exprimi, cum gesticulezi, poziția corpului, privirea pe care o ai , modul în care strângi mâna ,  stilul în  care zâmbești, etc. 

Mult  mai importante sunt  aspectele pe care nu le vezi la prima vedere și  pe care nu oricine le observă, iar atunci când cineva remarcă aceste atuuri, ține-l aproape pentru că este ceea ce eu definesc a fi un om frumos!

 

Please, be worth it!

De ceva timp încoace mă tot roade gândul că fiecare pas pe care îl facem, fiecare decizie pe care o luăm, ne va influența viitorul, modul de a trăi, stilul în care gândim și practic, ne modelează viața. 

De ceva timp încoace mă tot gândesc dacă tot acest capriciu, vis, efort, de a studia într-o altă țară, de a lucra undeva departe de ceea ce noi numim acasă, de a trăi într-un alt mediu și înconjurați de alte culturi, se merită... De ceva timp încoace realizez că deși eu , în stilul meu, evoluez, îmi croiesc noi oportunități și-mi deschid o multitudine de uși, pierd, pe de altă parte, momente probabil importante, memorabile, de neegalat. 

După nici 3 săptămâni de lucrat la Vodafone, am fost întrebată dacă-mi place și dacă m-ar interesa să-mi prelungesc contractul. Recunosc, am rămas plăcut surprinsă. Înseamnă că în maniera mea ușor haotică, însă organizată în același timp, fac bine ceea ce fac și sunt pe drumul cel bun. Și da, recunosc, m-a gâdilat gândul să-mi prelungesc contractul pentru că abia acum încep să simt adevăratul gust de a lucra într-o companie multinațională, ce se regăsește pe al doilea loc, la nivel mondial vorbind, în care întâlnești o sumedenie de oameni din diverse țări, culturi, mentalități și îți poate oferi traiul de viață la care aspiri. N-am vorbit deloc până acum de experiența de la Vodafone, pentru că eu în primul rând a trebuit să înțeleg cum să o abordez, însă o voi face acum. 

Prima mea zi a început pe data de 23.06.2016. N-am avut timp să am emoții pentru că cu o zi înainte am avut ultimul meu examen, apoi a trebuit să-mi fac bagajul și să mă îndrept spre Londra. La 2 dimineața m-am băgat la somn, iar la 6:30 eram în picioare, bându-mi cafeaua și pregătindu-mă să ajung la ora 9 la birou. Da, știu, diferența dintre 6:30 și 9 este de 2 ore și jumătate, timp în care probabil trebuia să mai dorm și să mă odihnesc cum trebuie, însă am preferat să-mi iau tot timpul din lume ca să mă aranjez și să arăt bine în prima mea zi de muncă; cu toții vrem să ne impresionăm șefii/colegii în primele zile, nu? Partea amuzantă este că deși eu mi-am ales cu atenție ținuta, machiajul, etc, șeful meu n-a reușit să ajungă la birou :) Cu o seară în urmă fusese o furtună îngrozitoare în Londra, iar multe stații de metrou au fost închise; drept urmare, la 8:30 am primit un mesaj în care mi s-a spus că mă va întâmpina o viitoare colegă și că-i pare foarte rău că nu poate fi acolo în prima mea zi.

După ce am trecut prin nebunia din metrou (dacă Bucureștiul vi se pare aglomerat dimineața, veniți în Londra să vedeți ce înseamnă cu adevărat aglomerația), m-am trezit în fața unei clădiri imense, din sticlă, înconjurată de oameni îmbrăcați la costum, cu figuri prietenoase, zâmbărețe, ce-mi urează bună dimineața. Le zâmbesc înapoi și mă îndrept către secretariat, de unde urma să mă preia Jennifer (noua mea colegă). Încercând să mă orientez în mulțimea de oameni ce era acolo, la un moment dat, cineva mă ia de mână și cu o voce caldă îmi spune:

- Hello! You must be Irina, I am Jennifer. Nice to meet you! Come on, let me show you around. 

Și așa am ajuns la etajul 7. După ce am trecut prin toate procedurile de securitate, am intrat într-o cameră îngrozitor de mare, foarte colorată, luminată, plină cu birouri și cu aceiași oameni îmbrăcați la costum, cu figuri prietenoase și zâmbărețe. Toți erau la fel, mai puțin unul - pe care, culmea, lumea îl și numea the grumpy guy - și asta pe bună dreptate! La un moment dat, mi-a trebuit un cod anume ca să-mi accesez noul laptop și a trebuit să mă străduiesc să întrețin o conversație cu acest individ (un bărbat pe la vreo 40 de ani) Și da, când spun să mă străduiesc, chiar la asta mă refer! Pentru că discuția dintre mine și el a sunat cam așa:

- Hello! I am sorry to disturb you, I am new here. I wanted to ask you... is this the place where..

- No. 

Scurt și la obiect. 

- But you didn't let me finish. 

- I know. 

- Ok, but do you know someone who..

- No. 

- Ok... hold on. 

Am plecat... și m-am întors.

-  Hello! I am sorry to disturb you, I am new here. My name is Irina, nice to meet you! (întinzându-i mâna) 

Moment în care se uită foarte ciudat la mine și probabil mă consideră cea mai ciudată persoană pe care a întâlnit-o vreodată.

- Ok, look, I just need a code to access my laptop, that's it. If you cannot help me, then just please tell me who do I need to talk to. 

Și în continuare se uita foarte ciudat la mine...

- Ooook... Have a nice day! 

Și dau să plec; moment în care îmi spune:

-  Bring your laptop, young lady. 

Îmi rezolvă problema pe care o aveam și în timp ce-mi întinde laptopul îmi spune

- Don't go for the cappuccino, it's shit. Have a nice day! ... Și-mi zâmbește! 

Îi mulțumesc, îi zâmbesc înapoi și trebuie să recunosc, mă simțeam de parcă avusesem o reușită - l-am determinat pe grumpy guy să nu mai fie grumpy! 

În fine, back to the story. 

În prima zi n-am avut prea mult de lucru, însă am cunoscut foarte multă lume nouă; printre care am cunoscut-o și pe Karen, o femeie blondă, cu ochi albaștrii, cu o atitudine și personalitate aparte, ce-ți inspiră genul de femeie serioasă, francă și independentă. Pe lângă asta, are și un simț al umorului bine dezvoltat și-mi pare genul de om sociabil, dacă știi cum să-l abordezi. Îmi amintește de mama, sinceră să fiu... 

Mă rog, trecem peste. După cum spuneam, în prima zi n-am avut prea mult de lucru, însă după ce am început să mă acomodez cu oamenii, mediul, jobul, au început să apară responsabilitățile. Ușor, ușor, am început să mă ocup de diverse conferințe, prezentări, proiecte, apoi a trebuit să lucrez în diferite programe în care am avut de creat sisteme de IT, am participat la multe meeting-uri unde am ajutat la planificarea multor schimbări ce urmează să fie implementate în departamentul meu, iar acum, recent, mi s-a dat o altă listă cu task-uri, de care va trebui să mă ocup în paralel și care-mi oferă posibilitatea de a interacționa cu șefii mari din companie. 

Momentan nu știu ce implică asta, urmează să aflu, dar sunt nerăbdătoare să văd ce mi s-a mai pregătit. În mod normal stau 8-9 ore la birou și nu prea am timp de pierdut, pentru că mereu e ceva de făcut, însă îmi place la nebunie asta pentru că timpul trece incredibil de repede și învăț în fiecare zi ceva nou! 

Este o experiență foarte faină și în ciuda faptului că mă așteptam să pierd vremea mai mult, am rămas plăcut surprinsă să văd că mi se dau responsabilități și că acest internship este, de fapt, o cheie ce-mi deschide o nouă ușă. Salariul este mai mult decât decent, n-am de ce să mă plâng. Îmi permite să-mi plătesc chiria, să mă întrețin singură și chiar să mă duc și în concediu. 

Pe de altă parte, orice lucru bun are și un aspect negativ. Sunt departe de casă, de familie, de prieteni, Facebook-ul mă bombardează cu postările oamenilor ce se distrează pe la mare, Snapchat-ul este plin cu filmulețe de la diverse evenimente, am lipsit de la multe aniversări importante, iar eu uneori mă gândesc dacă toată această experiență se merită. 

  

Ziua în care (cică) am devenit adult

7.07.2016 - ziua în care am depășit pragul adolescenței și am devenit adult. Nu, n-am făcut 18 ani, ci 21, însă până acum am preferat să mă consider un mic adulțel. Acum, cică sunt adult din toate perspectivele. Ha,ha, vezi să nu. Încă sunt la fel de amețită uneori și cu capul în nori și nu mă grăbesc prea tare să-mi revin. Îmi place să mă copilăresc din când în când și sunt convinsă că și la 45 de ani voi alerga ca un copil atunci când voi vedea un leagăn. :) 

Cu toate că am avut multe alte aniversări pline de suprize și momente speciale, această aniversare le-a întrecut pe toate! Nu cred că voi uita vreodată această zi. N-am primit cadouri multe sau vreo petrecere cu sute de invitați... Au fost cca. 15 oameni, însă au fost cei ce trebuiau să fie acolo și când spun asta mă refer la familie și la prietenii apropiați. 

Acum o săptămână m-a încercat un dor teribil de casă, iar acest dor m-a determinat să mă urc în primul avion către România. Am așteptat cu nerăbdare să treacă săptămâna și orele de serviciu ca să se facă Vineri și să mă văd în avion. Cu o zi înainte de a pleca, Andrei mi-a pregătit o surpriză și m-a dus la cel mai frumos restaurant din Londra, unde am mâncat și am băut o sticlă de vin în timp ce priveam minunatul oraș, de sus, de la înălțime. A fost de-a dreptul superb! 

A doua zi m-am trezit dornică să-mi fac bagajul și peste câteva ore (mai exact, la 3 dimineața) am ajuns în locul unde mă simțeam cea mai fericită, liniștită și împlinită: acasă. A fost cel mai frumos weekend pe care l-am petrecut în ultimele luni și mi-a fost îngrozitor de greu să plec. Evident că mi-am pierdut cartela de România și n-am fost deloc conectată la internet sau orice alt mediu de comunicare, însă cred că a fost mai bine așa. Am reușit să mă conectez mai mult cu oamenii care mă înconjurau, decât cu necunoscuții de pe Facebook. 

A fost un weekend liniștit, dar agitat în același timp. Simplu, dar complex. Puternic emoțional, dar plăcut sufletului. Un weekend în care m-am simțit iubită și am iubit înapoi. Un weekend în care am râs alături de familia mea și am depănat amintiri alături de prietenii mei. Un weekend cu o vreme impecabilă, caldă și primitoare. Un weekend ce m-a determinat să realizez cât de norocoasă pot să fiu să am astfel de oameni în viața mea!

Plecarea a fost cea mai grea pentru că m-au condus toți la aeroport și mi-am luat rămas-bun de la toți, pe rând... Am simțit fiecare particulă din mine cum zbiera: vreau să rămân aici! Am simțit fiecare vibrație din aer, fiecare îmbrățișare caldă, fiecare cuvânt motivațional ce-mi făcea pielea de găină și da, recunosc, m-au înăbușit lacrimile. M-am simțit ca-n ziua în care am plecat pentru prima dată către Anglia, doar că nu mai eram speriată, ci doar tristă. 

Tristă că îmi doream să mai stau cu ei, să mai râdem, să mai povestim.

Tristă pentru că îmi doream ca acest weekend să fi durat mai mult. 

Tristă pentru că deja mi se făcuse dor... 

Sunt momente în care mi se face dor

...să-mi hrănesc curiozitatea
...să retrăiesc
...să ascult
...să mă îmbăt cu povești